Hora mare sau Sârba din bătrâni

Cântarea izbucnește ca o furtună neîmblânzită de vară peste câmpiile încinse ale Olteniei, prinzând sufletul într-un vârtej amețitor. Ritmul ei asimetric, febril și pătimaș, este aidoma unei inimi care palpită nebunește în pieptul unui îndrăgostit, o cursă oarbă și minunată către un orizont plin de dor.
​În strofă, acordeonul preia cuvântul, tânguindu-se într-o gamă minoră, întunecată și tainică. Sunetele lui sunt suspine fierbinți, pline de o melancolie sălbatică, vibrând ca frunzele toamnei purtate de un vânt tăios. Este un instrument care plânge și râde în același timp, alunecând cu o agilitate nebună, lăsând în urmă o dâră de patimă pură, ca umbrele unduitoare din jurul unui foc de noapte.
​Dar abia când sufletul pare copleșit de această vrajă dulce-amară, refrenul explodează într-o lumină orbitoare. Trecerea în gama majoră este ca momentul în care soarele străpunge tăios o perdea groasă de nori plumburii. Aici, saxofonul alto intră în scenă cu o voce caldă, vibrantă, de aur topit. Răspunsul său este triumfător, o cascadă de note dulci și exuberante, ca un râs cristalin ce sparge liniștea. Se naște astfel un dialog pasional, o poveste de dragoste fără cuvinte: acordeonul, misterios și mistuit de dor, îi încredințează frământarea sa, iar saxofonul alto o transformă într-o bucurie de a trăi absolută, nestăvilită.
​Dedesubtul acestei idile sonore, țambalul țese neobosit o pânză de păianjen sclipitoare. El nu iese în față, ci rămâne o ploaie argintie, măruntă și deasă, susținând pașii invizibili ai dansatorilor ca un puls statornic al pământului. Din când în când, tobele izbucnesc asurzitor, lovind ca niște tunete scurte și ascuțite, exact în clipele în care patima atinge apogeul. Aceste accente sunt ca niște tresăriri ale sângelui, bătăi de picior hotărâte ce zguduie țărâna, amintindu-ne că această sârbă nu este doar o melodie, ci o vâlvătaie, un dans incandescent al vieții înseși.