O dragoste a doi, purtată-n patru

Capitolul 1
Întâlnirea

Mă plimb ca de obicei în aceleași zone din cartier. Am noroc cu Onyx, câinele meu, care mă mai scoate forțat din casă. El este tot ce mai am acum pe lume. Un câine care îmi aduce aminte mereu de soțul meu. Mi l-a făcut cadou cu câteva luni înainte să moară. Parcă știa. Când mi l-a dat, mi-a spus să am grijă de Onyx, ca și cum aș avea de el. Un câine care îmi udă ochii ori de câte ori îl văd de 4 ani încoace, dar nu am ce face. El este singurul din familie pe care îl mai am lângă mine.

Mă plimb mereu urmărindu-mi aceleași tabieturi de la ora trezirii, până în momentul în care îmi sting felinarele pentru a se odihni noii zile ce urmează. Câteodată mă plimb fizic, altădată doar în gândurile mele. O zi după alta, fiecare parcă trasă prin aceeași gaură de ac, uniform. Totul în jurul meu este la fel, mai puțin eu! Cu fiecare zi care trece frumusețea care o purtam pe corp, pe față, parcă mă părăsește.

Mai nou încerc să-mi fac ordine în biblioteca vieții. Îmi place să-mi răstorn câte un raft de amintiri și să iau carte cu carte, să le șterg de praf, să le răsfoiesc câteva pagini și apoi să le așez înapoi într-o ordine înțeleasă doar de mine.

Astăzi este…altfel parcă! De când m-am trezit am avut un fior ciudat. Ceva se va schimba. Am sentimentul ciudat că astăzi nu voi mai ajunge acasă la timp pentru a-mi urmării serialul preferat. Deși Onyx își face nevoile tot timpul în același loc, m-a tras pe o stradă nouă din apropierea casei. Trage de ham de parcă vrea să ajungem neapărat într-un loc pe care vrea să mi-l arate. El este tot ce mi-a mai rămas în această lume, așa că aleg să îi fac pe plac. Îl urmez.

Îmi este ciudat să-mi ies din rutină. Străzi noi. Copaci plini de flori cu miresme care mai de care. Mirosuri care parcă îmi iau mințile și mă fac să mă așez și să stau acolo nemișcată doar pentru a le putea imprima în amintiri. Altele noi, căci de cele vechi m-am plictisit de câte ori mi-au bântuit gândul.

Aleg să mă opresc pe o bancă din fața unui bloc și îmi trag un pic sufletul. Peisajul era unul de poveste. Eram înconjurată de o mare de petale albe și roze căzute pe dale, care își făceau ușor drum purtate de vând. Plouă în culori frumos mirositoare, iar eu mă simțeam ca într-un vis din care nu mai vroiam să mă trezesc, când de o data:

– MARA!!!

Îmi continui visul, nepăsătoare…nimeni nu mi-a mai spus așa de mai mult timp decât îmi pot aduce aminte, dar numele acela vechi îmi răsună din nou și mai tare.

– MARA…MARA!!! Tu ești?

Mă opresc din vis preț de o secundă și când îmi întorc capul spre geamul de la etajul 1, văd ceva ce nu îmi era a crede. Priveam și eram privită de o față cunoscută. O prietenă ca o sora dintr-un trecut ce îl credeam apus.

– Alina tu ești?

– Da Mara eu sunt. Nu te-am mai văzut de mai mult de 40 de ani. Ești bine!? Ce ai mai făcut!? Unde stai?

Și întrebările veneau mai repede decât puteam eu răspunde.

– Sunt bine Alina, sunt bine (spunând a doua oară că poate oi crede și eu). Stau la câteva blocuri de aici.

– Stai să îmi iau ceva în picioare și cobor jos, spuse Alina trântind geamul de la bucătărie.

– Cum să stai la câteva blocuri de aici? Cum de nu ne-am mai întâlnit până acum?

– Poate nu ne-a fost dat să ne întâlnim, spun eu cu o durere apăsătoare.

Am stat și ne-am răspuns preț de câteva minune la tot felul de întrebări practic banale, fără esență și lipsite de context. Parcă nu mai eram două femei trecute de vârsta a doua și dintr-o dată eram aceleași fete care ne lăsasem în trecut pline de viață, inocență și speranță.

– Trebuie să vi la mine la o cafea să mai povestim (spuse Alina) și să ști că nu accept nu ca și răspuns.

– Vin dragă Alina. Nu pot să refuz o cafea de poveste.

Sursa foto: Bianca Adascalitei